Bătrânețe fără tinerețe – paradigma unei Europe îmbătrânite

Pe bunica Ana am cunoscut-o atunci când greutatea bătrâneții a apăsat-o. Vineri a fost la Taina Sfântului Maslu. Apoi, singură și bătrână, a încercat să se spele… cu apă rece, în mijlocul lunii februarie. De vineri până duminică, nimeni nu i-a călcat pragul… iar ea a rămas imobilizată în pat, până astăzi. Rugăciune și lacrimi – însingurare forțată, am putea spune, dacă nu ar fi câteva vecine cu suflet și părintele care să-i încerce portița. Toate acestea, în mijlocul unui mare oraș, ce tinde să fie capitală a culturii europene.

Cândva, bătrânețea era prețuită. Un fir de păr alb sau un baston desemnau un membru al comunității respectat și căutat. Un adevărat părinte pentru toți cei tineri. A venit o vreme în care bătrânii sunt împinși la marginea societății. Sunt și se simt respinși. Bătrânii noștri trăiesc o dramă, zi de zi. Îi vezi la casă, în magazine, cum chivernisesc bănuțul din batistă și mai renunță la un aliment – ca să poată plăti întreținerea. Îi vezi și la farmacie, întrebând dacă nu pot lua acum doar jumătate dintre medicamentele din rețetă – poziționându-se, astfel, și mai aproape de buza mormântului.

Ce învățăm noi din aceste puține rânduri este faptul că vremea bătrâneții și apusul vieții nu sunt roz. Cel puțin, nu în țara noastră. Mai tragic este faptul că Europa, deci și România vor deveni, în viitorul apropiat, parte din „azilul de bătrâni al Terrei”.

Europa – un viitor mare azil

Viața noastră curge în vâltoarea zilelor. Dramele bătrânilor ne impresionează pe moment, apoi revenim la ale noastre. Nu ne trece prin minte că și noi vom ajunge în aceeași situație. Ne este frică să gândim măcar că vom îmbătrâni. Deși nu vrem să recunoaștem, lumea se află, în general, într-o stare de îmbătrânire. O demonstrează știința și statisticile: îmbătrânirea populaţiei este una dintre cele mai importante provocări sociale şi economice cu care se confruntă societăţile europene, în secolul al XXI-lea. Până în anul 2025, peste 20% dintre cetățenii europeni vor avea cel puţin 65 de ani.

Oxford Press publica un studiu sociologic în anul 2014, care dezvăluia viitorul sumbru al Europei: „În contextul în care femeile din blocul european au, în medie, mai puțin de doi copii, iar speranța de viață este în creștere, raportul pensionari-lucrători va crește de la 39%, în 2010, la 71%, în 2060. Proporția persoanelor de peste 60 de ani din întreaga lume se va tripla, urmând să crească de la 10% în 2000, la 32% în 2100. Aproape jumătate din populația Europei occidentale (46%) va avea peste 60 de ani la sfârșitul acestui secol. Până în anul 2050, se preconizează că numărul mondial al bătrânilor peste 60 de ani îl va depăși pe cel al copiilor de până în 15 ani”.

Cu toate acestea, factorii de decizie la nivelul Uniunii Europene par să nu fie impresionați de situație. În locul încurajării familiei, a nașterii de copii – speranța salvării! – legile europene se preocupă mai mult de drepturile minorităților sexuale. Dincolo de acest aspect, majoritatea țărilor nu sunt pregătite să facă față îmbătrânirii rapide a populației, așa cum avertizează un studiu global efectuat de ONU. Starea de fapt din statele europene, în care nu se mai vorbește despre creșterea natalității, ci despre „îmbătrânire activă”, începe să se simtă și în țara noastră.

Bătrânii României – între sărăcie și însingurare

Cu fața brăzdată de necazuri, cu ochii plânși și dornici de o vorbă dulce, pe bătrânii României îi găsești fie cu sapa în mână, fie pe un capăt de bancă dintr-un parc prăfuit. Nici măcar nu au auzit de „îmbătrânire activă”. Ei se gândesc cum să mai facă față zilei de mâine. Deși poate părea o glumă, atunci când vedem că locurile de joacă sunt, slavă Domnului, pline de copii, totuși, adevărul este că, în România, în prezent, unul din șapte români are peste 65 de ani. În 2030 se va ajunge la un raport de 1 la 5 persoane, iar în 2060 – la 1 din 3!

Țara noastră se află în top cinci state membre ale Uniunii Europene care vor cunoaşte cel mai rapid ritm de îmbătrânire a populaţiei, în următoarele decenii. Potrivit unui raport sociologic, mediana vârstei populaţiei va ajunge la 46 de ani, în 2030 şi la 52 de ani, în 2060 – de la 39 de ani, în 2011.

Institutul Naţional de Statistică, în urma recensământului efectuat, arată că România are cu două milioane de locuitori mai puţin faţă de recensământul efectuat în anul 2002. Țara noastră se confruntă cu un fenomen cauzat de o scădere accentuată a natalităţii, în paralel cu o creştere a ratei mortalităţii, la care se adaugă migraţia masivă a românilor în străinătate.

Cu toată această stare de fapt pe care ne-o confirmă știința sociologiei, pe noi pare să nu ne intereseze destinul nostru, ca popor. Dacă nouă acum și aici ne este bine, restul nu mai contează. Însă, tot știința ne demonstrează că îmbătrânirea Europei va avea efecte și asupra noastră – doar gândindu-ne la sistemul de pensii care, cu siguranță, va avea de suferit.

Însă, dincolo de toate aspectele economice și sociale, este suferința bătrânilor noștri pe care, de la zi la zi, îi împingem la marginea societății (așa cum povesteam, la început, de bunica Ana). Osândiți la însingurare, suferință, chir și înfometare de multe ori, bunicii așteaptă cuvântul nostru bun. Nu mai mult, așteaptă un strop de afecțiune.

În Biserică suntem cu toții „tineri de diferite vârste”

În mod voit sau doar o consecință a gradului nostru de ocupare cu treburile cotidiene, bătrânii noștri își trăiesc apusul vieții de cele mai multe ori, cu tristețe. O tristețe care li se citește în ochi. Dacă instituțiile statului sunt depășite de această situație sau satisfac doar o parte dintre nevoile lor materiale, Biserica rămâne locul mângâierii. De la începuturile ei, în Biserică au fost cultivate respectul, grija şi preocuparea faţă de bătrânii aflaţi în nevoie, iar expresia acestei preocupări poate fi deslușită din numeroasele aşezăminte, cantine sociale şi aşezăminte social-medicale pentru persoanele vârstnice.

Cu siguranță, nici Biserica-instituție nu le rezolvă pe toate. Însă bătrânețea asumată eclezial, adică trăită în Biserică, este una mai ușoară. Când parohia se manifestă ca un singur Trup al lui Hristos, bătrânii se află în centrul preocupărilor întregului popor al lui Dumnezeu. Sunt cunoscute cazurile în care credincioșii au constituit grupuri de asistență socială ale bătrânilor din parohie. Pe rând, au mers și au făcut cumpărături, au plătit facturi, au spălat schimburi, au adus anafură, agheasmă și lumina Învierii, au colindat… Pe scurt, au oferit o clipă de bucurie unor bătrâni osândiți neputinței.

Calitatea acesta a Bisericii, de Trup al lui Hristos, face ca bătrânii noștri să uite un pic de latura întunecată a vieții. Se simt integrați. Înțeleg că nu mai sunt ai nimănui, ci aparțin unei comunității – chiar dacă nu mai au familie. Așa se face că, în Biserică, suntem cu toții „tineri de diferite vârste”, așa cum remarca un teolog contemporan.

Veștile care vin din Occident nu sunt încurajatoare în privința îmbătrânirii populației. Dacă multe dintre aspecte nu depind de noi, avem datoria să ținem cu toată tăria la integritatea familiei creștine. Să ne dorim ca în bisericile noastre să se audă gălăgia pruncilor!

În cealaltă privință, a dramelor bătrânilor noștri, e bine să avem conștiința că un pahar cu apă, o pâine dar, mai ales o vorbă caldă oferite unui bătrân sunt o rază din lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s