Faptele pustiei în marea Londră. Sau despre cealaltă Românie rugătoare

Are mâinile crăpate. Și privirea senină. Se urcă în autobuzul londonez, Dumincă, dis-de-dimineață, cam pe la ora în care femeile mironosițe mergeau spre mormântul Vieții. Își face loc printre indienii și negrii ce merg către servicul lor extra de duminică. Toți sunt cu ochii în telefoane și au căștile înfipte în ființă.

Își caută un loc în care să nu fie deranjat și în care să nu deranjeze, își scoate din buzunarul hainei o cărticică de rugăciuni muncită și înnegrită la colțurile de jos, face o cruce mărturisitoare pentru lumea încojurătoare și se pune pe rugat. Smerit. Sincer. Sobru. Pătruns, parcă era un mare stareț într-o mare catedrală. Nu ridică ochii din cartea Cuvântului pănă ce nu este anunțată stația… Bisericii Ortodoxe.

Da, un om simplu ce trudește probabil în construcții pe șantierele Londrei, se roagă într-un autobuz londonez, în drum spre Biserică! Si ne întrebăm pe noi, dacă are rost să ne rugăm Duminică dimineața, dacă tot mergem la Biserică să ne rugăm?

Și nu este un caz singular. Mi-a fost o adevărată icoană a rugăciunii.

Te lasă fără de cuvinte, toate situațiile în care găsești acolo unde nu cauți, oameni care se roagă. Pentru că teologia nu este o ştiinţă intelectuală, ci glasul şi viaţa Bisericii. Iar Biserica este tărâmul teologiei ortodoxe. Întocmai cum au spus Sfinţii Părinţi, teologia este rugătoare, iar rugăciunea este teologie.

În prima săptămână a postului celui Mare, ochii mi s-au minunat de câte cărticele de rugăciuni, câte psaltiri, câte acatiste din acele micuțe tipărite pe hârtie modestă, câte metaniere care se învârteau în ritmul unei rugăciuni tainice, toate văzute în metrourile, trenurile sau autobuzele Londrei. În marea lor majoritate, oameni tineri, simpli și fără mari pregătiri teologice. România rugătoare, de dincolo de granițe. O altă Românie, plină de speranță despre care nu se vorbește și nu se scrie. Dar ea există.

Toate te lasă fără cuvinte. Mai ales că venim cu concepția din țară că „Dumnezeu a murit în Occident”. Că „acolo este o lume nebună, destrăbălată, depravată. În care nimic nu mai este bun. Tot ce vine din Occident este rău și de lepădat!”. Și totuși în țara păcatului, ici, colo, Dumnezeu are oamenii săi tăinuiți. Și nu unul, doi, trei, ci un adevărat popor al lui Dumnezeu. Acolo unde nu te aștepți, Dumnezeu are o lecție pregătită, ce ne-o servește când autosuficiența noastră de mari ortodocși ne dă pe lături.

Faptele pustiei în aglomerația metropolei

Povestește Patericul despre un bătrân care era tulburat de dorul pustiei. Avea în față alegerea de a trăi mai departe în mănăstirea sa sau de a progresa duhovnicește, acolo unde să nu vada față de om. Avea vârsta destul de înaintată, destul neputințe fizice, fapte ce îl făcea să se gândească de două ori înainte de a face pasul spre pustie. Și-a luat toiagul de finic și a început să se plimbe prin curtea mănăstirii, ca și cum ar fi fost în deșertul Egiptului. Și obosind după câțiva pași și-a zis: Pustnicul merge mult pe jos și nu mănâncă pâine, ci ierburi. Și așa a făcut. Apoi și-a spus: cel din pustie nu doarme sub acoperiș. Și s-a culcat o noapte sub cerul liber în curtea mănăstirii, de spuneau frații că bătrânul nu este în toate mințile. Trei zile a durat pustnicia sa, obosind. Atunci s-a mustrat pe sine zicând: „Dacă nu poți face faptele pustiei, stai în chilia ta plângându-ți păcatele tale și nu te amăgi. Căci peste tot este ochiul lui Dumnezeu.”

Faptele pustiei nu le găsești neapărat în pustie. Le găsești mai ales în locul în care nu te-ai așteptat să le ai dinaintea ochilor. Ca o taină. Ca o minune. Ca o întărire a credinței tale. Sau o palmă peste mândria ta de mare făptuitor ortodox.

Rămâi surprins când vezi în cantina șantierului plină de toate neamurile pământului și înmiresmată de toate bunătățile culinare, cum doi, trei, se retrag într-un colț, își scot borcanele cu zacuscă, pâine românească feliată și postesc mâncând. Și fac munci deloc ușoare. Iar daca îi intrebi, nu vor să vorbească prea mult despre postul lor jertfelnic.

Au umplut bisericile românești la Canonul cel Mare, după o zi în care s-au trezit la ora 4, au muncit o zi întreagă în frig și ploaie și apoi s-au pus în genunchi cu toată Biserica, rugând pe Dumnezeu „miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă!”

Pe toți acești oameni i-am văzut în prima vineri a postului împărtășindu-se seara la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite. Si nu unul sau doi. Sute. Adică aceste sute de oameni, ce sparg cu pick hammer-ul sau bat mia de cuie pe zi pe șantierele Angliei, au postit. De toate.

De multe ori judecăm fără temei. Pentru că nu știm năzuinţele, nădejdile, jertfele ori renunțările celor de lângă noi, pentru că într-un fel, ele sunt și ale noastre. Sfântul Siluan spunea: „Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, fiindcă fratele nostru este viaţa noastră”.

Viața noastră ne-o trăim pe lângă icoane. Ale lui Dumnezeu. Icoane de sfinți. De îngeri. De oameni simpli ce fac faptele pustiei în mari metropole. Taine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s